Grătar cu aromă de ţărănism

După două zile de week-end în care am avut parte de tot felul de povestiri aproape de necrezut despre ghiolbănismul, lipsa de civilizaţie şi ţărănismul compatrioţilor noştri în special în cadrul unor excursii organizate de tip “cu autocarul prin Europa” (titlul ăsta s-ar putea constitui într-o categorie aparte de posturi), aseară, la intrarea în Bucureşti, adică pe bd. Iuliu Maniu (pentru cei care nu ştiu, bulevardul ăla mare pe care intri direct de pe autostrada Bucureşti-Piteşti), la etajul 1 al unui bloc, am zărit doi neni (ca să nu zic mai mult) care făceau grătar în balcon. Cred că tocmai se apucaseră, că era o flacără care lumina tot balconul, deci nu ajunseseră încă la jar.  Pentru o clipă ne-am gândit că e incendiu şi din spirit civic, am pus mâna pe telefon să sunăm la 112. Dar brusc, ne-am dat seama că am fi stricat o seara liniştită de duminică a unor oameni care nu doreau decât să se relaxeze cu un mic şi-o bere înainte de o săptămână tumultoasă…. Mi-e milă doar de chiloţii puşi la uscat de vecinii de la etajele superioare…..

Mamelor din lumea-ntreagă…

Pe mine mă cheamă Igor, da lumea mă strigă Mufi, Pufă, Mocofanu, Ţăran de la Ploieşti şi tot soiu de alte nume după starea şi spiritul de moment.  De fapt, în “docoment” mă cheamă Iazzo-Ares, da nu mi-a mai zis nimeni Ares de când aveam 3 luni (de, acu sunt ditai huiduma, am 4 anişori, merg spre 5).

De fapt, să nu credeţi cumva că io acu vreau să cerşesc. (Deşi, fie vorba între noi, nu-i aşa că dacă ţi-aş cere ceva de mâncare şi m-aş uita la tine aşa cum ştiu eu, te-aş îndupleca să-mi dai şi mie ceva?) Vreau doar să vă spun că am citit prin ziare de curând că s-a dat (sau se va da) o lege prin care toate animăluţele trebuie castrate, şi dacă vreun stăpân vrea neapărat să nu chinuie animăluţele (de exemplu, pe mine), tre să plătească o taxă.  Nu ştiu eu cât e taxa asta, şi chiar dacă aş şti cât e, n-aş sti dacă e mult sau puţin, că io nu prea merg prin magazine, că cică nu prea sunt civilizat şi de-aia nu prea mă ia lumea la cumpărături…. sanchi!

Da trebuie neapărat să vorbesc cu stăpânii mei să plătească taxa asta, că am văzut nişte dudui creţofolii în parc de care sunt foarte îndrăgostit.  Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi: că ar trebui să-mi găsesc şi eu o tovarăşă urecheată şi lunguiaţă, aşa ca mine, da nu prea am unde, zău aşa.  Credeţi că nu  mi-ar plăcea? Ce-am mai lenevi noi amândoi…… N-am mai fost la o expoziţie …. de când eram de-o schioapă, adolescent bezmetic, şi atunci oricum nu se punea problema aşa.  Da acu, nu mă mai duce nimeni…. Mai găsesc în parc câte-o pufi şi mi se pune pata, nuş’ de ce, dar mi se pare mie că-l au pe “vino-ncoa”….

Dacă vă rog fumos, vorbiţi voi cu stăpânii mei să-şi pună un reminder cu taxa asta? Pleaaaaseeeeee……..

Offff, am obosit de la atâta scris…. ce somn m-a luat……

Recycle bin

Locuiesc într-un bloc cu foarte multe garsoniere, vreo 12 la fiecare etaj.  În consecinţă, am foarte mulţi vecini, pe care în mod evident, nu-i cunosc. Dar tind să cred că dacă aş intra la ei în casă (cel puţin la unii) aş recunoaşte o parte din obiectele aflate acolo (deci, s-ar putea spune că-i cunosc, oarecum) . 

Vi s-a întâmplat vreodată să duceţi la ghenă obiecte de care nu mai aveţi nevoie şi să constataţi că dispar? Pare un lucru normal şi banal la prima vedere,  însă la mine în bloc, asta se întâmplă cu o viteză demnă de Cartea Recordurilor.  Să vă dau câteva exemple: Haine vechi, pe care nu la mai port, le las într-un sac. Dispar.  Pantofi vechi, pe care nu-i mai port, îi las (de obicei cu tot cu cutie). Dispar. Televizor vechi, îl las. Dispare.  “Ok”, îmi zic, “poate că unii oameni folosesc lucrurile acestea”, şi în mod egoist, mă gândesc că fact un act de caritate.

Înainte de Crăciun, cu ocazia unei curăţenii mai detaliate prin casă, las un cântar încă în stare de funcţionare.  Dispare în maxim 15 minute.  Constat asta pentru că imediat după aceea mai las şi o pereche de papuci de casă.  După alte 30 minute, mă duc să arunc gunoiul menajer, şi constat că au dispărut papucii de casă, dar a reapărut cântarul!?!?!?!?!?

Ce-i drept, cântarul îl lăsasem deoarece îmi luasem unul mai performant, şi am descoperit cu cântarul cel nou că cel vechi arăta mai puţin cu 2-3 kilograme.  Oare cel care a luat cântarul şi-o fi dat seama că nu e bun?

Reciclarea obeictelor pe care le las la ghenă nu mă derajează ca principiu, şi pot s-o înţeleg până la un punct.  Ce nu înţeleg este cum îşi dau seama când las ceva? Oare verifică regulat? Ar trebui să verifice cam din jumătate în jumătate de oră.  Cam des.  Atunci, înseamnă că ştiu când las ceva.  Oare mă urmăresc? Brrrrrrr…… Dar, ce mă intrigă cel mai tare e cântarul.  Dacă nu avea un alt cântar, nu avea cum să-şi dea seama că nu arată corect. Deci, ar fi trebuit să-l păstreze.  Deoarece l-a adus înapoi, înseamnă că şi-a dat seama că nu e bun. Deci mai avea unul.  Păi, atunci de ce l-a luat? Ce poţi să faci cu două cântare?