Mă simt bătrână, urâtă şi bolnavă.  Am fost miercuri (mda, nasol) în Gaia la o petrecere corporatistă şi printre vreo 100 de puşti la vreo 22-23 de ani mi s-a părut că sunt foarte nasoală.  Ca urmare, am sprijinit barul împreună cu vreo câteva mojito (mai nasol că am uitat câte) şi apoi am zăcut 2 zile.  Încă un semn că sunt cam bătrână, dacă îmi trebuie 2 zile să-mi revin.  Îmi aduc aminte că pe vremea când eram ca puştii din Gaia, aveam uichenduri care începeau joi seara în genul de Club sau Fire, vineri dimineaţa eram la birou la prima oră, şi uichendul continua în acelaşi ritm până duminică pe la prânz. 

La cârciuma din cartier…. să nu te duci cu sacul

În weekend am fost să mâncăm la o cârciumă din cartier.  Sinceră să fiu nu ştiu cum se cheamă, dar chiar nu e relevant.  După vreo 20 minute, apare un chelner care ne ia comanda, şi printre altele, comand din meniu o citronada cu sirop de brad, şi solicit (la cererea expresă) să fie cu miere.  Chelnerul mă roagă de vreo două ori să repet că cică nu aude… şi mă supun rugăminţii lui.  Mai comand şi o salată verde (care nu era în meniu, dar îmi confirmă că au) cu lămâie şi sos (lâmâia şi sosul erau trecute în meniu la categoria ”diverse”, împreună cu caserola de plastic şi alte articole similare). 

După încă vreo 20 minute, apare chelnerul cu băuturile, printre care şi citronada mea.  Gust, şi-mi dau seama că am fost tâmpită că nu am precizat că prefer cu apă minerală, pentru că tot timpul uit că în general e cu apă plată deşi eu cred că e cu apă minerală.  Asta e, am uitat… Mestec, mai gust, nu prea îmi dau seama unde e siropul de brad, şi realizez că e cu zahăr.  Shit!!! Da parcă spusesem altceva… Am visat?  Îi fac semn, se apropie de masa noastră şi-i zic cu o voce tristă: “Citronada mea nu are sirop de brad şi e cu zahăr nu cu miere….”  Se uită condescendent la mine preţ de 10 secunde, şi pleacă.  Rămân interzisă.  Prietenii mei izbucnesc în râs. Ăăăăăă, nu înţeleg, ce-am făcut?   Începem să ne întrebăm dacă o să mă ignore pur şi simplu sau dacă o să-mi aducă alta în care a scuipat deja (şi el şi barmanul), sau chiar una cu zahăr ŞI miere, pentru că nu am precizat că eu vreau cu miere în loc de zahăr….

În fine, îmi aduce alta după alte 10 minute, împreună cu o farfuriuţă pe care erau două cutiuţe de miere.  )))

Sper că vă imaginaţi că mi-a adus salata dar nu am văzut nici lămâia şi nici sosul (ce-i drept că aş fi putut să folosesc lămâile din citronadă – un oltean adevărat aşa ar fi făcut – prietenii ştiu de ce!). În schimb, când a venit să ne aducă nota, a precizat că pot să-mi iau cutiuţa de miere nefolosită acasă:)))) Haios chelner!!!!

I look like shit, I feel like shit.. I’m a shit!

Ieri am avut ceea ce eu numesc “a shitty day”. Da cu spume…. M-am enervat dintr-o mie de motive şi m-am depresat absolut îngrozitor.  Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că se potriveşte la fix aia cu “o zi nasoală se cunoaşte de dimineaţă”.  M-am trezit greu, şi sunt sigură că starea de toată ziua a fost din cauză că m-au enervat hainele pe care mi le pregătisem de seara. Deşi le-am schimbat de vreo trei ori, am plecat de acasă tot plină de spume.  Nu cred că există ceva ce mă enervează mai tare decât să stau dimineaţa în faţa unui dulap plin de haine şi să nu pot să mă hotăresc cu ce să mă îmbrac pentru că cele călcate de seara de fapt stau aiurea iar cele din dulap sunt necălcate şi e târziu şi tot aşa….. (credeţi-mă că nu are nici o relevanţă cantitatea şi numărul hainelor din dulap, starea de nervi e aceeaşi….)

La birou n-am chef de nimic zilele ăstea, cel puţin de când m-am întors din concediul de Paşti mi se pare incredibil de greu să mă urnesc să fac ceva… sunt într-o stare de totală amorţeală.  După amiază, m-am enervat şi mai rău din cauza unor incompetenţi de la bancă care ne amână dosarul de credit de vreo 6 saptămâni, ceva de vise rele… Am sunat la call center să încerc să aflu în ce stare e dosarul, şi fătuca de la call center (care cred că a plâns după ce am închis eu telefonul), îmi spunea întruna că nu poate să-mi spună cine se ocupă de dosar, că nici ea nu are numerele de telefon ale celor din back office, că o să le dea ea un mail şi mă sună şi altele asemenea.  Mi se ridicase tensiunea când o auzeam, şi după ce i-am făcut incompetenţi de mai multe ori şi i-am zis că nu cred că nu există un “escalation process” pentru situaţii de genul ăsta - în orice multinaţională normală la cap există, i-am zis să-mi spună măcar unde pot să fac o reclamaţie.  Şi-mi răspunde senină că să mă duc la sediul central la băncii să depun o plângere la ghişeu.  La ghişeu…!!!!!!!!!!!!!  În secolul 21 mă trimite la ghişeu…!!!!!!!!!!!! A zis că pot eventual să trimit un mail… (da, sigur, un email la care probabil nu-mi va răspunde nimeni niciodată). Şi eu vroiam doar să alfu starea dosarului şi nimic mai mult…
Mi-am încheiat seara apoteotic la dentist! No comment!

PS: partea şi mai de căcat e că încă nu mi-a trecut….

 

Ochelarii nu se caută la şuruburi

Vi s-a întâmplat vreodată să aveţi o zi proastă, da foarte proastă, în care totul să vă meargă super nasol? Nu? Să vă dau eu un exemplu.

Într-o miercuri, decidem să mergem la film, la mall. Gândind retrospectiv, cred că de fapt aici s-a rupt filmul, asta fiind în sine o decizie foarte proastă. Deci. Plecăm la film. Îmi aduc aminte că ochelarii mei îmi cam cădeau de pe nas, astfel încât îmi zic că, dacă tot mergem la mall, ar fi bine să trec pe la optiplaza să le regleze şuruburile. Decizia proastă numărul 2.

Ajung, le zic de ce am venit, le dau ochelarii, şi după nici două minute, apare un baiat cu ochelarii mei în mână, să-mi zică că a apărut o problemă.  Băiatul era îmbrăcat cu niste pantaloni de trening absolut obosiţi, nu avea vreun halat sau ceva similar, iar mâinile lui arătau ca şi cum ar fi cules porumb/dat la strung/săpat în grădină, etc.  În fine, zice, avem o problemă, a cedat rama…..(?!?).  Ochelarii mei erau deja două bucăţi. Ok, şi-acu ce facem? Tantiile ălea de acolo, binevoitoare, se oferă să mă convingă că nu e nici o problemă, că-mi dau alţii identici, ca nu au identici în magazin, dar că o să comande. De fapt, aveau alţii la fel în magazin numai că erau altă culoare. 

 La un moment dat m-am gândit să profit de situaţie şi să-i schimb cu unii de altă culoare, dar mi s-a spus că nu merge chiar aşa, că mai întâi o să încerce să-i înlocuiască cu unii identici. Ok, fie. Le las numărul de telefon, urmînd să mă sune de îndată ce află ceva.  După două zile, mă sună într-adevăr să-mi spună că au găsit, dar că nu sunt exact la fel, că argintiul e puţin altă nuanţă…. şi să trec să-i văd. Ce prietenoşi…. În fine, nu reuşesc să ajung să-i văd, aşa că după încă două zile îi sun eu să le zic că e ok, să-i facă pe ăia pe care îi au, că nu contează aşa mult nuanţa de…. argintiu. 

Zis şi făcut. Ieri, mă sună din nou. Aproape uitasem de ei, aşa că în prima fază nu înţelegeam cine mă sună şi de ce.  Tanti de la telefon, îmi spune: “ştiţi, am dat ramele la laborator, dar a apărut o problemă cu lentilele…..” Halt!. “Ştiţi, una s-a ciobit la montat, şi cealaltă…..” (nici nu mai ştiu ce mi-a zis).  ”Avem nişte lentile pe stoc, pe care putem să le montăm până vineri, sau putem să comandăm unele identice cu cele pe care le aveaţi iniţial, dar durează 3 săptămâni”.

Mi se părea de necrezut.  În fine, a mai durat vreo 10 minute să-mi explice care e diferenţa dintre cele două variante, diferenţă pe care nu am înţeles-o până la urmă, aşa că am convenit să le folosească pe cele pe care le au, nu de alta dar mă plictisisem deja.

Situaţia asta îmi aduce aminte de un banc pe care l-am auzit recent din seria un american, un englez şi un român aflaţi în  puşcărie primesc câte două bile de oţel să facă ceva cu ele. Americanu/englezu inventează ceva, iar românul, după două săptămâni spune că pe una a pierdut-o şi pe una a stricat-o…..

Per total, odiseea ochelarilor mei durează de mai bine de o săptămână.  Noroc că am unii de rezervă, altfel probabil că mi-aş fi scos ochii până acum.  Oare le-o fi trecut prin cap că s-ar putea să am nevoie de ei? Pe de altă parte, m-am ales cu o pereche de ochelari nou nouţă.

Revenind la decizia proastă de a merge la film la mall, încep să am îndoieli. O fi bine, o fi rău….. cert e că la film am adormit pe la jumătate şi m-am trezit la genericul de final. 

Dream Job

Întâmplător sau nu, zilele ăstea a trebuit să merg la un notar pentru a întocmi nişte acte.  Evident, nu e prima oară când merg, dar mă fascinează de fiecare dată atmosfera dintr-un birou de notar.  E incredibil!  Şi sinceră să fiu, de multe ori îmi doresc să fiu, dacă nu notar (de, se mai uită şi la om), măcar un amărât de angajat.

Primul lucru care mă frapează de fiecare dată e numărul incredibil de mare de persoane pe care-l găseşti la un notar, indiferent de oră (dimineaţa, la prânz sau seara), de ziua săptămânii sau de anotimp (am fost şi vara şi iarna, şi e la fel, deci clar nu e o meserie sezonieră…).  Apoi, chiar dacă ai programare (pe principiul că notarul şi angajaţii săi ştiu că vii la o anumită oră, scopul fiind ca actele cu pricina să fie pregătite, vii semnezi şi pleci), nu mi s-a întâmplat niciodată aşa. Actele încep să fie redactate mult după ce ajungi tu acolo.  Atunci la ce mai foloseşte programarea? Tot legat de programare, ce mi se pare genial, e că notarul nu e la birou, dar trebuie să sosească din clipă în clipă (mai multe clipe care fac cel puţin o oră), iar când vine, trece furtunos (ca un fel de Cruela) printre oameni resemnaţi.  Apropo, aţi constatat şi voi că de fapt majoritatea notarilor sunt femei? Abia recent am remarcat. Oare de ce?

Despre angajaţi, ce pot să zic… Majoritatea îţi vorbesc pe-un ton condescendent, ca şi când ai fi retard, şi invariabil prima frază este “vă rog să completaţi această cerere…” offf, credeam că scăpăm de cererile ăstea… imposibil!

Nu ştiu de ce, dar cred că nu se investeşte prea mult în pregătirea angajaţilor.  Cred că nişte cursuri de soft skills (gen “client relationship”) n-ar strica.  Eu înţeleg că e un soi de monopol, dar cred că ar trebui să-şi depăşească condiţia de funcţionar public, la care eşti obligat să apelezi deşi nu-ţi doreşti.  Până la urmă e un serviciu semi privat, şi ar putea să se poarte cu clienţii în consecinţă. Dar poate sunt eu prea pretenţioasă.

Dar de fapt, clienţii notariatelor sunt cei care oferă un spectacol pe cinste de fiecare dată.  Bătrânei care probabil vor să lase moştenire nepoţeilor diversele bunuri acumulate într-o viaţă de om, oameni de rând care cumpără, vând sau donează ceva cuiva cândva, trelingari şi buticari cu afaceri (semi) dubioase care încearcă să albească nişte bisnisuri de altfel murdare, dar de…

Apoteotic, ieri, după ce am stat aproape o oră să semnăm trei hârtii obosite, secretara, care încasa banii (o căruţă aş îndrăzni să zic pentru cele trei hârtii), ne întreabă “Vă tai pe firmă?”…(?!?)…. numai dacă vrei, am gândit repede, da nu i-am zis că mi-era că dacă o supăr mai trebuie să aştept încă o oră să primesc chitanţa, şi zău că mă grăbeam….

Cioacă – file de poveste

Mă enervează la culme subiectul ăsta, dar nu mă pot abţine să nu comentez starea de completa demenţă în care au ajuns media şi publicul aferent. Aseară la ştiri, se anunţa cu surle şi trâmbiţe că Cioacă a fost eliberat. Aşa, şi? Dacă individu ăsta era vreun pericol public aş fi înteles oarecum ştirea, da aşa….. Şi nebunia nu se opreşte aici.  O altă ştire pe aceeaşi temă era că Simona Senzual (who the fuck is this?) i-a făcut funclub şi i-a dus chiftele în arest. Come on, pentru cine e relevant? Încep să cred că Cioacă ăsta a devenit (sau e pe cale să devină) un OJ Simpson al României (ar vrea el!). Da chiar şi aşa, cât de disperat tre să fie cineva ca să se ajungă aici? Cea mai tare fază mi se pare titlul de luni seara de la OTV: “Violatorul şi falsificatorul de carduri se plâng că Cioacă sforăie în arest“. Oh My God!!!. În curând o să ştim şi ce visa cand era mic. Tot la OTV,  întrebarea serii era luni : “Vreti ca Cioacă să fie eliberat mâine?“  Nu-mi venea să cred….  Am senzaţia că trăiesc într-un film prost.  M-am uitat şi marţi să văd titlul şi întrebarea serii la OTV. Titlul nu era prea mişto (ca dovadă că l-am şi uitat) da întrebarea serii era: “Vreţi ca Cioacă să fie arestat din nou?” Ce mişto, io cred că procurorii au un deal cu DDD ca în fiecare zi să-l aresteze sau, respectiv, să-i dea drumu, ca să ia DDD bani pe sms-uri de la popor.   Încă mai sper că toată povestea asta e doar o cioacă.  Părerea mea!!!!

Cu Teo, fără Teo

Teo vine la Prima.  Aşa, şi? A fost la nenumărate alte televiziuni, şi nu mi s-a părut că s-a schimbat lumea în vreun fel.  Ce mă enervează cumplit e că în fiecare seară, există un “intermezzo” în serialul “Totul despre sex” în care Teo pare că “vorbeşte” cu personajele din serial. Come on…..!!!!  Ce legătură are una cu alta? Au cei de Prima cumva senzaţia ca publicul ţintă al serialului are vreo legătură cu publicul lui Teo? R U kidding me? Dacă e aşa, nu mă mai uit niciodată la serialul ăsta…. Promise! 

(Noroc că l-am văzut deja de câteva ori….)