Găsitul unui taxi într-o seară în care sunt trei stropi de ploaie în Bucureşti a devenit ceva de vise rele.  După ce am sunat vreo jumătate de oră la toate numerele de taxi din Bucureşti pe care le-am găsit pe net, am plecat pe jos, şi am luat unul de pe stradă (cam în maxim 2 minute).  Da nu asta era povestea.  Taximestristul respectiv avea cam în jur de vreo 25 ani, un puştan destul de spălăţel de altfel.  La un moment dat, sună o duduie, iniţial am crezut că vrea s-o combine sau ceva similar, dar, după ce o întreabă dacă a vorbit aia cu maică-sa şi dacă i-a zis şi de băiatu ăla, Vasi, scoate cu carneţel, şi îi spune că în ziua respectivă duduia are de dat vreo 20 milioane, dar că peste o săptămână o să ajungă la vre 50 milioane.  În consecinţă, ar fi mai bine să dea neapărat ceva a doua zi, măcar o parte din dobândă, că altfel o să crească foarte mult.  Rămân interzisă.  Au vorbit despre subiecul asta cât am mers de la Eroilor până la Piaţa Victoriei.  I-a explicat taximetristul duduii inclusiv că o modalitate de a rezolva problema era ca duduia (sau maica-sa mai degrabă) să-şi facă nuş’ce card la BRD. (Probabil un overdraft, ceva).  Începusem să mă întreb dacă o să ajung safe la destinaţie, şi cu coada ochiului m-am uitat şi la tariful pe km afişat pe ceas.  În general, cred am o doză de “voyeurist” în mine că mă distrează foarte tare să ascult ce vorbeşte lumea în tramvai, pe plajă, la restaurant sau … în taxi.  Da după experienţa asta, o să mă mai gândesc. Brrrr!!!