Ideea de a porni un blog mi-a încolţit acu ceva vreme, când am vazut că majoritatea cunoscuţilor, prietenilor şi nu numai, a început să-şi comunice ideile/gândurile prin intermediul blog-ului. “Interensant hobby”, mi-am zis! De lene, am amânat momentul, dar m-am hotărât să încep anul cu o chestie nouă. Probabil că ar fi fost mai interesant să încep să scriu chiar pe 1 ianuarie, dar din nou lenea a învins (deşi mi-aş fi dorit să spun că, de fapt, mahmureala e de vină).
Ceea ce mă duce cu gândul la subiectul primului meu post de pe blog, şi anume petrecerea de Anul Nou! Nu mi-a plăcut niciodată sărbătoarea asta, din contră, am privit-o întotdeauna ca pe un non-event. Se schimbă anul. Aşa, şi? De ce nu sărbătorim schimbarea lunii, a zilei, etc.? Până la urmă, fiecare zi e o sărbătoare, sau cel puţin ar trebui să fie…. Ştiu că mulţi ar spune altceva, dar încă nu mă las convinsă. Dar să vă povestesc ce am facut anul acesta cu ocazia “non-eventului”.
După discuţii nu foarte lungi (dar aceleaşi) cu prietenii, am luat hotărârea (mai mult tacită – că n-a avut nimeni curajul să se pronunţe concret), să rămânem în Bucureşti, şi să mergem la o petrecere organizată de restaurantul Barka Saffron (pentru cei care n-au auzit de el, un restaurant cu specific indian). Iniţiativa acestei petreceri mi s-a părul laudabilă şi promiţătoare, deşi informaţiile disponibile erau oarecum limitate: locaţia – Muzeul de Geologie – unde înţeleg că acelaşi restaurant Barka Saffron urmează să deschidă în curând o cafenea (Museum Cafe); muzica – DJ Stalin de la ProFM (nu auzisem de el, dar ce putea fi aşa rău……); mâncare cu specific indian (întâmplător, pe gustul meu). În plus, nimeni n-a avut nici o altă idee despre cum am putea să ne petrecem Anul Nou, aşa că prima idee a fost şi singura şi a câştigat.
Am ajuns la locaţia stabilită pe la ora 10 seara, şi la prima vedere, totul părea ok. Patronul restaurantului mai sus numit, Amarjit, de naţionalitate indiană, încerca să fie prietenos cu invitaţii şi părea că se străduieşte ca lumea să se simtă bine. Primele semne pentru ceea ce urma să se întâmple au apărut când m-am uitat în jur la lumea care începea să vină: de vârste şi categorii foarte diferite, de la corporatişti – middle management, la puşti care nu păreau să aibă mai mult de 20 ani, la familii care cuprindeau mai multe generaţii, (părinţi trecuţi bine de 50 ani cu copiii lor în jur de 15), până la fete îmrăcate cu ţinute îndoielnice, ce aminteau mai degrabă de căminul cultural din Puchenii Moşneni decât o petrecere în centrul Bucureştilor, cu rochii extrem de sclipicioase cu multe paieţele şi lame-uri, venite cu băieţi îmbracaţi cu blugii de zi cu zi şi tricouri cu echipe de fotbal….
În fine, poate că sunt uşor răutăcioasă, dar după primul pahar de campari orange, am încercat să-mi iau de la bar un mojito, şi a durat cel puţin 20 de minute, care mie mi s-au părut cam o oră. Am uitat să spun că erau probabil în jur de 200-250 invitaţi şi era un singur bar cu 3 barmani (un baiat de naţionalitate indiană, foarte zen în felul lui, pe care nu părea să-l tulbure prea tare lumea însetată care aproape năvălea peste bar, un alt băiat care părea să fie brit, mai rapid în mişcări, dar care avea mici probleme de comunicare – bănuiesc din cauza limbii, şi o fată româncă, însă ea era mult prea agitată ca sa mai poată prelua şi onora eficient comenzile). Concluzia imediată a fost că s-ar putea ca Amarjit să aibă ceva probleme cu organizarea evenimentului. Lucru care s-a dovedit ulterior a fi perfect adevărat, căci după încă jumătate de oră, nu se mai serveau cocktail-uri pe motiv că dura prea mult, iar sticlele de vin şi apă au fost aşezate pe o masă, de unde lumea îşi lua cand şi cât avea chef… De, e şi asta o variantă…. ce nevoie mai ai de bar….
Nici cu mâncarea nu a fost mult mai bine. Principiul de funcţionare era bufetul suedez, însă primele feluri de mâncare au apărut târziu, şi în cantităţi insuficiente, astfel încât lumea a început să se agite uşor. Deoarece de la masa noastră a dispărut un set de tacâmuri, am început să ne imaginăm că de fapt, a venit mai multă lume decât numărul de bilete vândute (mai ales că nu părea să existe vreun control al biletelor sau al numărului de persoane). Dar poate că era de fapt doar imaginaţia noastră de cârcotaşi….
Muzica, ce să mai zic, un fel de disco de prost gust, majoritatea melodiilor de tip “oldies but goldies”, nelipsite de la o nuntă standard de cartier (playlist-ul a inclus menjaito şi trenuleţul). Ce-i drept, cu o zi înainte, la un pahar de vin, s-a pus problema dacă nu cumva vom benefica de muzică indiană toată noaptea, dar gândul a fost distrus imediat, cu viteza luminii… “Na-are cum, e totuşi un DJ, şi e de la un radio…” Înainte de miezul nopţii, DJ Stalin a încercat oarecum să creeze un soi de suspans, şi ne spunea cam din 5 în 5 minute că au mai rămas 20 de minute, şamd., a ajuns la 4 minute, a mai pus o melodie, şi la un moment dat ne-am dat seama brusc, ca suntem deja în Noul An… N-a numărat nimeni 10, 9, 8…. aşa cum m-aş fi aşteptat, cred ca de fapt DJ-ul uitase…. V-am zis eu că e un non-event!!!!!!!
Pe la ora 1, când deja începuse să ni se facă foame (de, nu apucasem mai nimic de la primele feluri de mâncare), urmăream să nu ratăm şi al doilea fel, însă cred că unii dintre invitaţi, mai îndrăzneţi decât noi, i-au zis câte ceva mai din inimă lui Amarjit, căci curry-ul ce a urmat împreună cu orezul şi alte feluri de mâncare cu specific indian a venit în cantităţi industriale. Cam târziu, aş îndrăzi să spun, pentru că imaginea se stricase deja. De fapt, cineva chiar s-a exprimat la un moment dat ca “mancarea asta a venit cu scandal” – nu mi-e foarte clar care era substratul, dar banuiesc ca mulţi dintre cei prezenţi erau genul care făceau socoteala în gând câţi bani au dat, cât au mâncat, băut şi cât mai au ca sa-şi “scoată banii”.
Noroc cu personajele pe care le-am descoperit la petrecerea asta şi care mi-au ridicat cât de cât moralul. Perechi cam la 40 ani, el dansator înrăit în anii de liceu şi facultate, ea cuerită probabil de el tocmai cu calităţile de dansator foarte bun) cu mişcari de disco anii 80 evident şi care ne-au oferit un spectacol pe cinste, dudui care se unduiau pe muzica descrisă ceva mai sus, îmbrăcate cu rochii cu foarte multe paiete şi pantofi ascuţiţi cu model de piele de leopard (sper totuşi că erau din imitaţie de piele), şi chiar reporteri de televiziune (unul pe care îl ştiţi cu siguranţă, pentru că e trimis să facă reportaje în situaţii dramatice gen indunaţii, incendii, cutremure, etc.). De fapt, când l-am zărit la petrecere, mi s-a făcut puţin pielea de găină la gândul că s-ar putea să fie trimisul special al televiziunii cu pricina…. O vreme m-am întrebat ce caut eu acolo, dar am văzut că restul lumii se simţea incredibil de bine, şi în consecinţă m-am gândit că trebuie să fie ceva în neregulă cu mine, aşa că deja mi-am făcut planul pentru non-eventul de anul viitor….. o să stau acasă să mă uit la varietăţi, ca să nu fiu nevoită să mă uit pe 1 ianuarie la “Dacă doriţi să revedeţi….”
La mulţi ani, 2008!
