Oare prostia doare?

M-am întrebat aseară chestia asta, şi până acu n-am reuşit să găsesc un răspuns. Am văzut o duduie senzaţională ieri. Prima frază monumentală a venit când a fost întrebată cu ce se ocupă în prezent : “Cânt şi dansez oriental. Versurile în română”.  Mi s-a părut absolut genial.  După care continuă “În trupa Ispita. Adică eu sunt Ispita. Adică numele meu de scenă e Ispita”. Ceva mai târziu, la întrebarea “cum te-ai îndrăgostit de el?” (el fiind “celebrul” Dinu Maxer, de altfel viitorul soţ), ea răspunde: “Când l-am cunoscut pe Dinu… (moment de adâncă gândire)… nu-l cunoşteam prea bine”.   (?!!!!)

În concluzie, eu cred ca nu doare, sau dacă doare, nu prea tare, că altfel am auzi ţipete de durere mai tot timpul în jurul nostru. 

Cioacă – file de poveste

Mă enervează la culme subiectul ăsta, dar nu mă pot abţine să nu comentez starea de completa demenţă în care au ajuns media şi publicul aferent. Aseară la ştiri, se anunţa cu surle şi trâmbiţe că Cioacă a fost eliberat. Aşa, şi? Dacă individu ăsta era vreun pericol public aş fi înteles oarecum ştirea, da aşa….. Şi nebunia nu se opreşte aici.  O altă ştire pe aceeaşi temă era că Simona Senzual (who the fuck is this?) i-a făcut funclub şi i-a dus chiftele în arest. Come on, pentru cine e relevant? Încep să cred că Cioacă ăsta a devenit (sau e pe cale să devină) un OJ Simpson al României (ar vrea el!). Da chiar şi aşa, cât de disperat tre să fie cineva ca să se ajungă aici? Cea mai tare fază mi se pare titlul de luni seara de la OTV: “Violatorul şi falsificatorul de carduri se plâng că Cioacă sforăie în arest“. Oh My God!!!. În curând o să ştim şi ce visa cand era mic. Tot la OTV,  întrebarea serii era luni : “Vreti ca Cioacă să fie eliberat mâine?“  Nu-mi venea să cred….  Am senzaţia că trăiesc într-un film prost.  M-am uitat şi marţi să văd titlul şi întrebarea serii la OTV. Titlul nu era prea mişto (ca dovadă că l-am şi uitat) da întrebarea serii era: “Vreţi ca Cioacă să fie arestat din nou?” Ce mişto, io cred că procurorii au un deal cu DDD ca în fiecare zi să-l aresteze sau, respectiv, să-i dea drumu, ca să ia DDD bani pe sms-uri de la popor.   Încă mai sper că toată povestea asta e doar o cioacă.  Părerea mea!!!!

Kinds of music

Amanda Palmer spunea la un moment dat pe blog-ul The Dresden Dolls Diary că există 4 tipuri de muzică.  Primul adjectiv descrie versurile şi muzica trupei, iar cel de-al doilea descrie mesajul şi atitudinea trupei:

1. negative negative music = “we are sad the world sucks and fuck you too you bloody cunts” (e.g. sex pistols, gg allin)
2. positive negative music = “we are sad the world sucks but don’t you feel the same way and let’s all bond together in mass sorrow and anger“ (e.g. rage against the machine, the smiths, nine inch nails)
3. negative positive music = “let’s all dance and sing and be happy but don’t fuckin’ bother me you bloody cunt i’m a rock star” (e.g. any bitchy pop band out there - you name it, i ain’t gonna take the heat)
4. positive positive music = “yay! we love happy music and everythings great and we love you too” (e.g. polyphonic spree, yanni)

Any thoughts?

Mamelor din lumea-ntreagă…

Pe mine mă cheamă Igor, da lumea mă strigă Mufi, Pufă, Mocofanu, Ţăran de la Ploieşti şi tot soiu de alte nume după starea şi spiritul de moment.  De fapt, în “docoment” mă cheamă Iazzo-Ares, da nu mi-a mai zis nimeni Ares de când aveam 3 luni (de, acu sunt ditai huiduma, am 4 anişori, merg spre 5).

De fapt, să nu credeţi cumva că io acu vreau să cerşesc. (Deşi, fie vorba între noi, nu-i aşa că dacă ţi-aş cere ceva de mâncare şi m-aş uita la tine aşa cum ştiu eu, te-aş îndupleca să-mi dai şi mie ceva?) Vreau doar să vă spun că am citit prin ziare de curând că s-a dat (sau se va da) o lege prin care toate animăluţele trebuie castrate, şi dacă vreun stăpân vrea neapărat să nu chinuie animăluţele (de exemplu, pe mine), tre să plătească o taxă.  Nu ştiu eu cât e taxa asta, şi chiar dacă aş şti cât e, n-aş sti dacă e mult sau puţin, că io nu prea merg prin magazine, că cică nu prea sunt civilizat şi de-aia nu prea mă ia lumea la cumpărături…. sanchi!

Da trebuie neapărat să vorbesc cu stăpânii mei să plătească taxa asta, că am văzut nişte dudui creţofolii în parc de care sunt foarte îndrăgostit.  Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi: că ar trebui să-mi găsesc şi eu o tovarăşă urecheată şi lunguiaţă, aşa ca mine, da nu prea am unde, zău aşa.  Credeţi că nu  mi-ar plăcea? Ce-am mai lenevi noi amândoi…… N-am mai fost la o expoziţie …. de când eram de-o schioapă, adolescent bezmetic, şi atunci oricum nu se punea problema aşa.  Da acu, nu mă mai duce nimeni…. Mai găsesc în parc câte-o pufi şi mi se pune pata, nuş’ de ce, dar mi se pare mie că-l au pe “vino-ncoa”….

Dacă vă rog fumos, vorbiţi voi cu stăpânii mei să-şi pună un reminder cu taxa asta? Pleaaaaseeeeee……..

Offff, am obosit de la atâta scris…. ce somn m-a luat……

Proof…

…este numele unui film pe care l-am văzut în uichendu ăsta.   Este un film în regia lui John Madden, cu Gwyneth Paltrow, Anthony Hopkins şi Jake Gyllenhaal, despre nebunie şi geniu, dar şi despre devotament, iubire şi neîncrerdere.   La un moment dat am avut senzaţia ca filmul e o copie a mult mai celebrului “A Beautiful Mind” dar nu e chiar aşa.  Una din puţinele scene “neplauzibile” (sau mai bine zis scene exagerate tipice pentru un film american) e când “ea” (Gwyneth) pleacă cu maşina spre aeroport, “el” (Jack) fuge după maşină, “ea” deschide geamul (dar nu de tot), iar el, din fugă, îi aruncă “ei” un caiet şi nimereşte exact pe geamul deschis.  Bine că nu i-a spart capul, zău aşa…!!!!! În rest, mie chiar mi-a plăcut filmul… părerea mea!

Hai să dăm mână cu mână…

Ieri, de ziua Unirii Principatelor (Unirea mică – aia Mare e în decembrie), poporul a sărbătorit din plin.  Sau aşa mi s-a părut mie aseară, când am ajuns acasă.  Pentru că stau în Drumul Taberei, sunt înconjurată de cârciumi “celebre” (aspect pozitiv – sort of) dar şi de nu mai puţin celebrul patinoar (aspect negativ mult sub zero, asta ca să nu zic foarte).  Aseară, la Patinoar era concert.  I-am auzit pe 3SudEst cântând ultimul lor hit (Duţă rulz!!!,) dar cred că i-au auzit şi cei care stau la Răzoare.  Pe stradă era o forfotă de nedescris (deşi era uşor ger), iar cârciumile (la care am încercat în disperare să găsim o masă liberă) erau pline ochi de lume, dar şi de aburi şi fum.   

La ora 9, nu puteai să arunci un ac la Hard Rock Il Calcio, dar nici la Tratorria Roma (revin cu detalii despre cele două cârciumi ceva mai târziu). Era totuşi o zi de joi, nici un sfânt mai mult sau mai puţin celebru nu părea să fie sărbătorit, deci? Care e explicaţia? Singura plauzibilă mi s-a părut cea în care poporul român, într-un moment de efuziune patriotică, a ieşit pe străzi să facă hore şi să se bucure…. Da tocmai la cârciuma mea preferată din cartier? Eu ce vina am?

Cu uşa în spate….

Într-un loc cu pretenţii, am văzut o uşă pe care era lipită o hârtie cu mesajul scris de mână “VĂ RUGĂM SĂ TRAGEŢI UŞA DUPĂ VOI!”.  Prima mea reacţie a fost să-ntreb “Pe dinafară sau pe dinăuntru?”

Las la o parte agresivitatea implicită a mesajului pentru că probabil ăsta a fost rezultatul unui moment de exasperare a autorului cauzat de faptul că arcul care făcea ca uşa să se închidă automat se stricase iar pe de altă parte, uşa cu pricina are un senzor care porneşte un semnal sonor (absolut stresant) dacă uşa nu este închisă în timp util.

Dacă treci peste prima reacţie, cea de-a doua, în ordine cronologică, e că autorul a fost marcat de filmul “Păcală” şi a vrut să fie spiritual şi subtil în acelaşi timp.  Dacă e aşa, atunci a reuşit.

Apropos de trasul uşii, îmi aduc aminte de o situaţie în care un elev nedisciplinat, fiind dat afară de la oră de un profesor “spiritual” cu replica “Închide uşa pe dinafară”, îi răspunde profesorului “nu pot, că-mi prind mâna”. (Faza nu e un banc, ci e pe bune…..)

Leul fioros

Constat că în ultimele zile, toată naţia a intrat în vrie din cauza cursului de schimb euro/leu.  La televizor, la radio, în presă, în tramvai şi la coadă la pâine, toată lumea îşi dă cu părerea cum s-a ajuns aici (n.r. la 1 euro = 3.76 lei), cine e de vină (în speţă americanii, guvernul sau nu), dacă leul îşi va reveni (şi eventual când) ş.a.m.d.

Nu mă pricep în mod deosebit la piaţa valutară, dar am vaga senzaţie că şi celor care se pricep le e extrem de greu să prevadă ce urmează a se întâmpla.  Dacă cineva ar ştii cu siguranţă ce se va întâmpla, păi ăla s-ar umple de bani fără doar şi poate.

Dar în fine, ăstea sunt chestii mult prea serioase. Ce mă distrează foarte tare este să aud conversaţii între oameni care n-au nici o treabă cu problema, da îşi dau cu părerea nene!!!  În plus, ei sunt foarte convinşi că ştiu despre ce vorbesc.  Ştiţi cum e, la fotbal şi politică… (şi mai nou evoluţia pieţei valutare)… se pricepe cam tot românul… altfel… n-ar fi român.  O doamnă “bine” spunea deunăzi că e foarte îngrijorată din cauza cursului, că aproape a ajuns la 4 lei, şi tre să se-apuce să facă gardul cât mai repede, mai ales că vin alegerile……(?!?)  Tot aceeaşi doamnă îşi exprima neîncrederea în declaraţiile guvernatorului băncii centrale…. la modul că e normal să declare că-şi revine cursul, ca să liniştească populaţia…. Adică, mă-nţelegi, nu se lasă ea convinsă de declaraţiile oficiale, că doar ea înţelege fenomenul şi îşi dă seama cum stă treaba cu cursul ăsta…. offfffff

Dimineaţă, la ştiri, un broker (te-aştepţi ca măcar ăştia să fie cât de cât profi, dacă cu asta se ocupă) a scos pe gură cea mai mare platitudine pe care am auzit-o în ultima vreme: “Leul este o monedă convertibilă care se apreciază sau se depreciază”.  Dooohhhh!!!!!!  Pe bune????

Cronică de concert – Camouflage

Aş vrea ca postul ăsta să fie un fel de continuare la un post mai vechi, în care povesteam despre atmosfera de la concertul DE/VISION, unde, în ciuda faptului că trupa a cântat genial, (dez)organizarea concertului mi-a lăsast un gust foarte amar.

În schimb, sâmbătă, la concertul Camouflage, lucrurile au stat puţin altfel. În sală nu mai era ger (deci, Kompas Events: se poate!), exista o garderobă (ce-i drept, la DE/VISION garderoba era complet inutilă), nu a cântat Şuie Paparude (thanks, God!) dar cel mai important lucru mi s-a părut faptul că sala era aproape plină (deci, Kompas Events: se poate!).  Nu ştiu cum au reuşit, dar lumea s-a strâns la concert, şi ce m-a impresionat foarte tare a fost că media de vârstă depăşea 30 ani.

Trupa a cântat ok, deşi mi s-a părut că erau cam obosiţi. Parcă gâfâiau după fiecare piesă, dar în schimb au încercat din greu să fie prietenoşi cu publicul şi să facă atmosferă.  Unele chestii de animare a publicului mi s-au părut copiate de la Depeche Mode, dar, asta e, nu pot toţi să fie geniali şi originali….

Apropos de Şuie Paparude (nu ştiu de ce mi s-a pus pata pe ei), l-am văzut pe unul dintre cei 3 deosebiţi la concert sâmbătă.  Nu-mi dau seama dacă venise să spioneze (ha!ha! – nici în visele lui) sau doar să mai înveţe câte ceva (oricum e tardiv!), dar am avut de câteva ori impulsul să-i cer o parte din banii plătiţi pe biletul la concertul DE/VISION.

Love Is a Shield!

Thalassina

Undeva între Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei, într-o vilă nu foarte mare s-a deschis de curând restaurantul Thalassina, cu specific grecesc.  De fapt, am aflat ca “Thalassina” înseamnă “sea food” în greceşte (aşa o fi?) ceea ce explică din plin numele cârciumii. De cum intri, ai senzaţia că de fapt ai ajuns la cineva acasă şi nu într-un restaurant.  Miroase bine încă de la intrare, atmosfera e simplă dar foarte intimă.  Dat fiind că restaurantul a fost amenajat într-o vilă, în diverse încăperi au fost amenajate saloane, cu câteva mese de 2 sau 4 persoane în fiecare cameră.  În camera în care am stat noi (cică de nefumători), erau patru mese destul de apropiate unele de altele.  Norocul nostru a fost că eram singuri, altfel cred că am fi putut să ne împrietenim cu vecinii de la celelalte mese, sau chiar să încercăm mâncarea direct din farfuriile lor….

În rest, patronii nu au exagerat deloc cu amenajarea, doar nişte candelabre foarte simple, din nuiele, care difuzau o lumină interesantă, câteva “tablouri” care sugerează nişte hublouri, câteva ghivece cu flori şi cam atât.  În holul restaurantului, există chiar şi vitrine în care s-a expus peştele şi fructele de mare.  Şi nu e doar de decor….  Destul de rar întâlneşti asemenea vitrine în retaurantele bucureştene, deşi, în locurile unde peştele şi fructele de mare sunt la ele acasă (vezi Turcia, Grecia, Spania şi nu numai), întâlneşti astfel de vitrine la tot pasul.

În fine…  chelnerul care a avut grijă de noi era extrem de politicos şi de prietenos dar fără să devină enervant, şi ne-a făcut recomandări pertinente acolo unde noi ezitam.  Per total, ne-a făcut să ne simţim bine primiţi.  Mâncarea este absolut delicioasă. Eu am încercat o pastă de măsline şi o pastă de brânză picantă ca aperitiv, iar la felul principal am încercat un calcan la cuptor cu legume. Absolut senzaţional, trebuie să recunosc.  Nici caracatiţa la cuptor în sos de vin roşu nu era mai prejos… iar după baclavua de la desert puteai să te lingi liniştit(ă) pe degeţele…. Preţurile sunt uşor peste medie, dar mi s-au părut justificate în condiţiile în care poţi să mănânci peşte atât de proaspăt la orice oră din zi şi din noapte (exagerez puţin). Ideea e că e genul de loc unde nu mergi în fiecare zi la prânz, dar poţi din când în când să-ţi răsfeţi papilele gustative cu un monk fish, halibut sau chiar nişte creveţi.

Recomand cu căldură restaurantul.  Fiind nou deschis (înţeleg că doar din decembrie anul trecut), încă nu e foarte popular (nici măcar nu apare în ghiduri şi nu pare să aibă vreun site oficial) şi poate că într-un fel, mi-ar plăcea să rămână aşa. În schimb, cred că iniţiativele de genul acesta trebuie susţinute, şi de aceea sper că locul acesta va rămâne în peisajul cârciumilor din Bucureşti pentru cât mai mult timp.